"La mulți ani 2011"

Fraților...îmi pare rău că vă deranjez în spiritul sărbătorilor de iarnă...dar eu nu înțeleg un lucru.
Este vorba asta, îi aud pe toți spunând „La mulți ani 2011!”. Și în fiecare an e la fel.
Adică...cui îi spui tu la mulți ani, tipule? Cui te adresezi? Unui an? Păi e ca și cum ai spune la mulți ani timpului, care are destui ani oricum, nu tre' să ne facem noi griji în privința lui, că el nu are început, da' mai ales, nu are sfârșit! Ne îngrijorăm că n-o trăi destul...
Știți, e chestia asta, când mă revoltă ceva, o chestie mică, stupidă și neînsemnată, de care nu ar trebui să-mi pese și care, teoretic, nu mă afectează, dar idioțeniile de genul ăsteia nu-mi dau pace! (Ete chiar acum un stol de ciori care trec foarte frumos prin fața...sau spatele blocului...cel puțin ele nu-și fac griji că n-are timpu' destui ani, pe ele le îngrijorează mai mult frigu'.)
Revenind la subiect. Când mai spui la mulți ani, spui unei persoane sau, în cel mai rău caz, unui animal, nu unui obiect sau o chestie care nu poate să-ți răspundă, sau căreia nu-i pasă.
Pentru că, vă garantez, timpului nu-i pasă dacă îi urăm noi, sau nu, la mulți ani. El trece nestingherit, la fel și plictisit mereu...și mereu...și noi îmbătrânim, dar el trece la fel, mereu și mereu, și nu se oprește niciodată, pentru că oricum el n-a început vreodată, e doar ceva ce avem impresia că putem schimba, dar nu putem, timpul ăsta trece la fel de pasiv, oricât ne-am ruga noi să încetinească, sau să se grăbească, și nu, nu se oprește niciodată. Noi, în schimb, ne oprim. Dar, dacă noi murim, timpul nu e afectat cu nimic, pe el nu-l doare nimic, pentru că timpul nu există, el nu are formă sau un corp care poate fi rănit, timpul e ceva de care se folosesc oamenii ca pe o scuză, sau pe care-l folosesc ca pe un reper, ca să știm unde să fim la o anumită oră, sau când e gata mâncarea, sau pe care pot da vina atunci când mor. Dar timpul ăsta e un fel de om cu accident cerebral. Nu ține seama de nimic, și nu-și dă seama de nimic. Trece, neafectat, în fiecare nenorocit de an, indiferent dacă ne place sau nu. Și ne e frică de el, da, ne e frică de timp, pentru că, cu cât timpul trece în continuare, dacă înțelegeți ce vreau să zic, cu atât părul nostru devine mai alb și ridurile mai pronunțate și nicio nenorocită de cremă sau niciun nenorocit de silicon nu poate repara astea, și mușchii încep să se atrofieze, și să ne doară, și trebuie să vedem din ce în ce mai des oameni în halate, și pastile grețoase, și obosim din ce în ce mai repede, și până la urmă, dispărem. Și timpul trece la fel de nepăsător cu un zâmbet tâmp și îngâmfat pe buze, fără să se gândească vreo secundă că noi murim. El trece...și trece...și o să treacă și când nu va mai exista niciunul dintre noi, chiar dacă noi n-o să știm, sau n-o să simțim, pentru că timpul trece oricum, el nu se oprește, nu moare, nu dispare, pentru că, fie că-i place sau nu, timpul n-are sfârșit.
E degeaba, deci, să-i urați timpului sănătate și la mulți ani. Eventual, îngrijorați-vă pentru voi.