şi unde eşti, când nimic nu este ?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc
într-o pustietate divină
înţelesul.
Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămân, adăugând
deşertului singurătate.
Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, într-una,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără margini.
Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid-
mă rog să fii de mine însumi,
mă rog să fii. Arată-te.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu