La moartea noastră, poate, sufletul migrează

La moartea noastră, poate, sufletul migrează:
într-o furnică,
într-un copac,
într-un tigru bengalez;
în vremea asta trupul nostru, printre viermi,
se trece în putreziciune
topindu-se-n pământul nefiinţei
suind apoi spre frunze prin tulpini,
şi floare se face, buruiană,
şi se preface-n iarbă pentru turme.
în zoologic sânge, anonim,
în schelet
în excremente.
Dar uneori destinu-i e mai crud
într-un plăpând copil se întrupează
într-un copil ce, într-o zi,
poeme va să scrie, sau romane,
şi în neînţelese nelinişti
va ispăşi (fără să ştie)
păcatele-i străvechi de criminal
sau de războinic
sau iarăşi spaime îl vor chinui
va trece iar prin spaimele gazelei
vor retrăi sluţenia scorţoasă
a nevăstuicii
şi forma tulbure de fetus, şopârlă sau ciclop
renumele de târfă, de ghicitoare şi
singurătăţile-i de mult uitate,
uitatele-i trădări şi laşităţi.

Ernesto Sábato

Nu cred în reîncarnare, dar îmi place stilul lui de a scrie.